 |
| Damian Crasmaru |
Jucam la Sala Mica “Dona Diana” de Camil Petrescu, dupa
Moretto. Asa cum se stie, o piesa de epoca, in costume bogate, ilustrand
renasterea spaniola. La unul din spectacole, tocmai cand ma pregateam sa sustin
un monolog important, vad cum pe scarita laterala, urca din sala un spectator.
Patrunde in scena si, fara sa stea o clipa pe ganduri, ma apuca usor de brat,
se apleaca la urechea mea si ma intreaba cu cea mai desavarsita candoare: “Nu
stiti unde as putea gasi pe aici un pahar cu apa? As vrea sa iau un
antinevralgic… Am o migrena cumplita…” Inutil sa vamai spun ca toti colegii mei au inmarmurit.
Ramasesera ca niste marionete de sforile carora papusarul uitase sa mai
traga. In sala un scurt murmur. Sa fi
crezut unii spectatori ca mi-a sarit in ajutor sufleurul, pe care eu nu l-as fi
putut auzi altfel decat daca-mi sufla direct la ureche? Ar fi fost minunat…
Fapt e, ca dupa ce i-am dat informatia si spectatorul nostru a parasit sala pe
calea indicata, eu am avut, intr-adevar, mare nevoie de sufleur. Nu-mi mai
ramasese in memorie nici o virgula din monologul pe care urma sa-l rostesc…
Dar, in sfarsit, cu greu, am trecut peste acest moment. Am parasit scena
obosit, de parca as fi jucat al treilea spectacol in aceeasi zi. Iar la
urmatoarea intrare, surpriza, adica spectatorul, ma astepta, rabdator, la
arlechin. Am vrut sa-l evit, dar era prea tarziu. Bratul meu se afla deja in
mana lui. L-am intrebat, disperat: “Ce mai vrei, domnule?” “Nimic, mi-a raspuns.
Vreau doar sa va multumesc”.
Amintire consemnata de Ion Golea
Sursa:
Teatrul National Bucuresti
CAIET 60
No comments: