Picture Background

Sunday, July 3, 2016

Damian Crasmaru - Situatii limita pe scena

Damian Crasmaru

Jucam la Sala Mica “Dona Diana” de Camil Petrescu, dupa Moretto. Asa cum se stie, o piesa de epoca, in costume bogate, ilustrand renasterea spaniola. La unul din spectacole, tocmai cand ma pregateam sa sustin un monolog important, vad cum pe scarita laterala, urca din sala un spectator. Patrunde in scena si, fara sa stea o clipa pe ganduri, ma apuca usor de brat, se apleaca la urechea mea si ma intreaba cu cea mai desavarsita candoare: “Nu stiti unde as putea gasi pe aici un pahar cu apa? As vrea sa iau un antinevralgic… Am o migrena cumplita…” Inutil sa vamai  spun ca toti colegii mei au inmarmurit. Ramasesera ca niste marionete de sforile carora papusarul uitase sa mai traga.  In sala un scurt murmur. Sa fi crezut unii spectatori ca mi-a sarit in ajutor sufleurul, pe care eu nu l-as fi putut auzi altfel decat daca-mi sufla direct la ureche? Ar fi fost minunat… Fapt e, ca dupa ce i-am dat informatia si spectatorul nostru a parasit sala pe calea indicata, eu am avut, intr-adevar, mare nevoie de sufleur. Nu-mi mai ramasese in memorie nici o virgula din monologul pe care urma sa-l rostesc… Dar, in sfarsit, cu greu, am trecut peste acest moment. Am parasit scena obosit, de parca as fi jucat al treilea spectacol in aceeasi zi. Iar la urmatoarea intrare, surpriza, adica spectatorul, ma astepta, rabdator, la arlechin. Am vrut sa-l evit, dar era prea tarziu. Bratul meu se afla deja in mana lui. L-am intrebat, disperat: “Ce mai vrei, domnule?” “Nimic, mi-a raspuns. Vreau doar sa va multumesc”.

Amintire consemnata de Ion Golea

Sursa:
Teatrul National Bucuresti
CAIET 60


Dinu Manolache - Un Hamlet pentru maine

Dinu Manolache

Actor de multiple disponibilitati, totdeauna inconfundabil in atitudine si expresie, serios in tot ceea ce joaca, profund, profesionist, sigur de vocatia sa, Dinu Manolache a devenit, iata, la sase-sapte ani de la terminarea Institutului de teatru, un actor reprezentativ pentru generatia sa, cu personalitate si stil. E o veritabila promisiune, nu insa in sensul ca va crea, maine, mari roluri, ci fiindca, astazi, creeaza mari roluri. Personajele interpretate de el, indiferent de intindere, au o fizionomie particulara, au autenticitate, au o stare de spirit ce la diferentiaza. Dinu Manolache nu mi-a dat impresia niciodata ca se joaca pe sine, ci ca are harul si inteligenta de a intruchipa existente dintre cele mai complicate. In rolurile lui, de aceea, triumfa nu numai sensibilitatea, naturaletea, nu numai o dezinvoltura de artist innascut, ci si o stiinta, de-a dreptul surprinzatoare pentru experienta unui actor tanar, a compozitiei si elaborarii riguroase. In datele unei compozitii meticuloase, in acelea ale elaborarii pana la detalii, se situeaza, asadar, personajul din Ivona, principesa Burgundiei, spectacol in care insasi forma are semnificatia unei teme. Sigur, nu trebuie uitat ca Dinu Manolache, fiind actor la Teatrul Mic, a avut sansa sa intalnesca atat o scena de prestigiu, cat si o veritabila scoala de teatru. O sansa pe care o valorifica, fara indoiala, cu stralucire si in Amurg burghez. Rolul de aici nu presupune, ca acela din Ivona… numai stiinta a compozitiei, numai inteligenta si capacitate de adaptare la o forma de spectacol, la un registru stilistic in ultima instanta, ci si un fond particular de simtire, acea fragilitate interioara in masura sa surprinda si redea inefabilul unei fiinte traumatizate, misterul si fiorul ei. Si, de buna seama, nu numai atat. Caci Filip, in interpretarea lui Dinu Manolache, devine o ipostaza umana sfasietoare, de un tragism pur, convertit in mit si simbol, personaj realmente cutremurator in nevinovatia si tensiunea cu care isi traieste conditia. Vazandu-l pe Dinu Manolache in Amurg burghez am avut revelatia unui posibil Hamlet, altul decat cel al lui Iordache si Caramitru, sigur tot unul de referinta, emblematic, pentru o noua generatie de actori.

I.C.

Sursa:
SPECTACOL
Almanah TRIBUNA

Aprilie 1988


Friday, May 27, 2016

Gheorghe Dinica - In cautarea busolei

Clasa, cu profesoara Dina Cocea in mijloc.

La aniversarea a 40 de ani de la absolvire a promotiei de actori 1961, unul dintre ei, Alexandru Lazar, scria intr-o prezentare despre colegul sau Gheorghe Dinica: “El este peste noi toti cu zece capete. Capete de balaur, pe care n-a reusit nimeni sa i le taie. Si cand ma gandesc ca Gigi era mereu “trantit” la examenele de admitere… N-am reusit sa aflu niciodata misterul. Moni, Fintesteanu, Loghin au gresit tot asa cum a gresit si Nottara – in tinerete – cu Ion Manolescu, Ion Sarbul, Ion Manu”. Cum adica? A dat de trei ori examen de admitere si a cazut? Unde au fost proniile, pe care tocmai le-am laudat? Moni Ghelerter, Ion Fintesteanu, G. Dem Loghin n-au vazut ce au sesizat ochii scrutatori ai Dinei Cocea? Uite ca nu… Nu-mi place,nu credeam ca o sa introduc, la numai cateva randuri, un amendament la isprava sublima a gratiilor dintre stele, dar daca asta e realitatea, o luam in seama si o consemnam ca atare. N-a pomenit-o nici Dinica in putinele interviuri acordate, semn ca nu i-a dat importanta si n-a avut pentru el o conotatie asa-zis dramatica. Trecem, asadar, si noi peste triplul episod si intram cu Gigi… cum ii spuneau colegii… pe portile Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din bulevardul Schitu Magureanu nr. 1.

Cati au intrat cu el, in 1957, cine mai stie, dar stim cati au terminat in 1961: 55. Cifra record, am spune, egalata in 1994, dar depasita in 1963 de promotia cu 62 de absolventi.

Avea 23 de ani, o experienta de artist amator de vreo 6-7 ani, care i-a inlesnit acomodarea cu spatiul conventional de iluzii si cu prezenta, pentru altii inhibanta, a publicului din sala. “Ca artist amator am jucat foarte mult – ii spunea el lui Valentin Silvestru, intr-o convorbire a acestuia cu alti trei actori din generatii diferite, Stefan Ciubotarasu, Dina Cocea, Toma Caragiu. M-am familiarizat cu scena, am dobandit priceperea de a gandi asupra fenomenului artistic, de a intelege rosturile spectacolului”. Adica primele elemente care dau consistenta unei participari la actul interpretativ care, pe langa propria expresie a fizionomiei create, care, impune si o integrare in expresia teatrala de ansamblu, care inseamna o suma de relatii. Fizice, psihologice, rationale. Cu talent si intuitie, se pot armoniza; cu studiu si aprofundare se pot construi. “Institutul a ocazionat ivirea catorva linii directoare in haosul de impresii, aspiratii scenice. M-a invatat sa-mi organizez munca, sa descopar structura interioara a rolului si, totodata, sa percep unitatea spectacolului”. Ei, asta e ceva mai mult. Organizarea muncii, inseamna dirijarea eforturilor pe etape bine proportionate de pregatire, ca intensitate si cunoastere; structura interioara a rolului e un segment care nu se dezvaluie din replici, ci, de cele mai multe ori, din tacerile dintre replici, cand le cauti, le discerni sau nu mai ai nimic de spus si aparent nu esti acolo; unitatea spectacolului e altceva decat simpla intelegere a rostului sau, a mesajului, daca expresia n-ar fi fost depreciata de o prea indelungata folosinta propagandistica, e stil si esenta estetica, mai greu de perceput fara o pregatire temeinica.
-          Cine v-a fost profesor? intreaba, in convorbirea citata, criticul Valentin Silvestru.
Si Gheorghe Dinica raspunde:
-          Spre norocul meu, artista emerita Dina Cocea. Folosind o solida metoda teoretica, de studiu, ne invata mai ales sa gandim si sa capatam idei. Asistentul, regizorul Ion Cojar, staruia asupra amanuntului in munca la rol, pe cand profesoara avea viziunea de ansamblu. Au format impreuna un foarte interesant cuplu pedagogic.

Retinem stimularea gandirii, ca orientare prioritara in metoda pedagogica aplicata la clasa si staruinta asupra detaliului, de ton, de gest, de miscare in compunerea unui rol. As adauga si a privirii, daca as stii ca expresia ochilor poate fi studiata si determinata intr-un fel la cursurile de actorie, in afara de cateva indicatii sumare pentru anumite momente, gen “privesti cu groaza, cu bucurie, cu duiosie sau mirare”. Dar banuiesc ca jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente si inexpresive de care am avut parte in multe spectacole intr-o jumatate de secol, cand ma intrebam chiar daca persoana invesmantata elegant si ceremonios acolo e aievea in haine sau ar trebui sa fie. Sigur, asta e un dar de la natura, il ai sau nu-l ai si fiinte deosebite te atrag cu privirea ca un magnet, in sensul celor spuse de Caragiale la prima intalnire cu tanarul Eminescu – “niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru”. (“In Nirvana”). Eroul meu ne pironea cu privirea vreo douazeci de minute in “Tache, Ianke si Cadar”, cum am spus, fara sa spuna nimic si fara sa aiba nimic de facut, dar privirea aceea intensa se fixa cu ceva asupra noastra, nelamurit si tainic, ce incercam sa citim, sa descifram, pentru ca era clar ca personajul sau stia mai multe decat se rostea si ne transmitea asta. Daca l-as intreba ce, ar spune “ei, nimica, priveam”. Da, dar cu o intensitate anume, cum spunea tot Caragiale, care sa se potriveasca cu expresia si sa atraga atentia. N-are importanta cum o numim, fiecare identifica ceva posibil, mai mult sau mai putin adevarat, corespunzator cu faptul, important e ca ne capteaza atentia catre un mesaj necunoscut, un mister al universului spiritual care poate fi nedefinit, dar tocmai prin asta demn de interes.

Sursa:
Constantin Paraschivescu
“Histrion de cursa lunga – GHEORGHE DINICA” 


Irina Rachiteanu - "ca un mac intr-o holda"

Irina Rachiteanu-Sirianu

“Orasul cu fete frumoase si salcami” – il numeste Fanus Neagu, certificand si intuitia literara a lui Mihail Sebastian. Si daca erau fete frumoase in Braila, sigur ca intre ele Carmen si Irina apareau si mai frumoase prin inteligenta, cunostinte, haruri poetice si artistice etalate sau nu, distinctie morala. Cat a rodit frumusetea Irinei in numai cativa ani, ne spune, intr-o marturie tardiva si emotionanta, scriitorul Ion D. Sarbu, scapat din razboi in 1944, care a intalnit-o intr-un sat din Ardeal, unde ea se refugiase cu trupa lui Victor Ion Popa la 24 de ani.


“Disperat, flamand, o iau peste dealuri si, spre seara, in 25 august 1944, ajung in comuna Cioara (intre Cugir si Vint)… A doua zi, refacut, spalat si bine hranit… traiesc cea mai mare emotie de dupa… eliberare. Primul om pe care il cunosc este Victor Ion Popa, directorul trupei “Munca si Lumina”, care se gasea refugiat cu intreaga sa “echipa” in aceasta bogata si ferita asezare romaneasca (numita mai tarziu Saliste – n.m.).

Frumosul si elegantul “lord” al echipei era Geo Barton… de brat cu o vetusta umbra al carei nume imi scapa. Si erau, pe langa acesti mai varstnici actori, doua dive: Raluca Zamfirescu (care recita frumos) si… si… o alta actrita de care, pe loc si mortal, m-am indragostit ca un Werther postbelic (…) ma uitam atent la fata asta care era ca un mac intr-o holda (…) Sirop si stele, poezii soptite sub o salcie, un trandafir adus seara si depus pe pervazul pridvorului… Ma cataram greu, noaptea, spre geamul ei: zidul era gros, casa veche avea ferestre vechi, zabrelite. Era dumnezeiasca in camasa ei de noapte, o tineam de maini, veneau spre narile mele flamande efluviile de rai ale respiratiei ei de femeie calda si dornica… Tin minte o rochie rosie cu buline negre, buze rosii, par negru, un mijloc de vestala si niste ochi in care duiosia parea ironica si ironia era ca o cravasa dulce. Mereu fugea, scapa, nu reuseam s-o cuprind, s-o musc, s-o opresc. Acum stiu ca se juca cu foamea mea, era cea mai frumoasa fata din cate am cunoscut (…) amintirea acelor cateva zile, cateva seri, pe care le-am suferit in umbra divina a frumusetii ei superbe si invoalte, mi-au ramas in inima mea – pe atunci curata ca lacrima – ca o calatorie magica prin Arcadia, de mana cu Euridice. Fiindca si azi ii aud glasul recitandu-mi molcom Eminescu, Bacovia, Arghezi; si ma bucur acum, cand insemn aceste randuri, ca pot aluneca inapoi spre acele infiorate clipe in care, dupa ce am cunoscut moartea, si spaima de moarte, mi-am racorit arsura anilor tineri langa aceasta minune care era si poezie si teatru si dragoste; si intalnire si despartire si bucurie si, mai des, multa, multa, dulce suferinta” (Ion D. Sarbu catre N. Carandino; revista “Teatrul azi” nr. 1-2/2001, pag.54).

Sursa:
Constantin Paraschivescu
“Cu ochii deschisi”
sau
IRINA RACHITEANU-SIRIANU


Saturday, May 21, 2016

Si ei au fost copii... Adrian Pintea

Adrian Pintea

"Adrian a fost o minune de copil: foarte frumos, sensibil, afectuos — mai ales fata de mama sa. Era extrem de generos — isi dadea cu drag ultima jucarie oricarui copil ar fi dorit-o, statea aplecat ore intregi peste o coala de hartie si renunta doar cand desenul prindea viata. Tata, care l-a invatat sa cante la vioara, i-a trezit in asemenea masura pasiunea pentru muzica, incat era de neconceput sa nu devina un muzician stralucit. Dupa ce a citit toate cartile pentru copii din biblioteca, a inceput sa scrie cartile lui. La scurt timp, personaje istorice reale si imaginare au invadat cartierul si apoi orasul: Mihai Viteazul, Robin Hood, Decebal, indieni, cowboys, ofiteri, Sherlock Holmes, imparati si cersetori au fost interpretati cu atata convingere", isi amintea sora sa, Rodica Austin, intr-un interviu.

Sursa text: